Mâncători de fast-food, păzea!

Atenţie! Post pentru facultate, umorul este exclus (relativ, e criminală omleta lichidă de mai jos), vă rog faceţi loc sau treceţi mai departe!

Am citit recent "Fast Food Nation - The Dark Side of the All-American Meal" de Eric Schlosser. O carte absolut extraordinară, documentată în amănunt care vorbeşte despre tot ce înseamnă fast food în SUA. Problema e că multe dintre aspectele prezentate de autor se pot aplica lejer şi pe la noi (ce poveşti am auzit de la studenţi la Medicină Veterinară...). Câteva lucruri din carte:

- Carnea, în principal cea de vită şi de porc, conţine urme de... fecale. S-a făcut şi o ecranizare a cărţii (mie nu mi-a plăcut filmul deloc, nu-l recomand) unde din primele 5minute se bate apa-n piuă că "there's shit in the meat"... Se explică prin faptul că atunci când se taie stomacul animalului, cam o dată la 5 carcase de carne se taie şi intestinul gros şi pică frumuşel fecalele pe restul de carne. Curăţare, curăţare, curăţare... stai să caut un DEX.

S-or fi schimbat lucrurile şi n-o fi chiar peste tot aşa - am observat din documentare şi alte cărţi de gen că SUA nu e prea rigidă la capitolul siguranţa alimentelor. Om fi noi mai breji, tare m-aş bucura!

- E-coli, salmonella, boala vacii nebune şi toate bolile iubite de mass-media sunt, din păcate, ceva la ordinea zilei. Şi nu doar din carne poţi lua câte una şi alta, dar chiar de pe salate crescute aproape de teren populat de animale infectate. La americani E-coli e populară, la noi e salmonella.

- Cartofii prăjiţi de la Mc au arome. La începuturi, cei de la McDonalds prăjeau cartofii într-un fel de untură de vită. Când s-a descoperit, prin anii '70, că erau cartofii mai nesănătoşi decât însăşi carnea, n-au vrut şefii să schimbe gustul distinct al cartofilor pe care orice consumator îl recunoştea acum. Aşa că, deşi foloseau ulei vegetal, au adăugat cartofilor aromă de vită. Faza a creat un scandal monstruos prin India unde ştiţi că vacile au alt statut decât de viitor hamburger.

- Există arome pregătite în laborator pentru absolut orice. Arome de fructe care n-au nicio legătură cu fructele, arome de cărnuri, arome de fum (fum... lichid), arome de iarbă, arome de vanilie şi ciocolată şi chiar o revoluţionară aromă de nu-ştiu-ce sandviş cu şuncă. Era foarte tare descris în carte cum autorul păşea prin laboratorul curat şi ticsit cu cercetători în halate albe şi inhala din eprubete arome ca şi cum era în bucătăria unui restaurant.

Am rămas totuşi surprinsă aflând că nu există nicio diferenţă efectivă dintre arome naturale şi arome artificiale (decât sursa, dar tot aceeaşi chimicală reiese). Ba chiar că, în unele cazuri, aroma artificială e de preferat celei naturale pentru că, la extragere din sursa naturală, pot ieşi şi chimicale toxice. Drăguţă treabă, produsul natural e toxic, produsul artificial e bun.

Oh, shit.
Nu, nu shit in the meat thingy, deşi nu o exclude, ci asta:

Adică e greşit din atâtea puncte de vedere!

De unde pisici să încep? Uitaţi-vă la sticla din dreapta -> mic dejun englezesc cu ouă, şuncă, fasole şi cârnaţi. TOTUL LICHID LA STICLĂ.
Ah, da, dacă aveţi vedere bună, poate observaţi şi ce scrie cu litere mici: Caution: Salmonella disclaimer optional. Nu zău?

Ar mai fi multe chestii de zis, dar povestesc aşa toată cartea, deci închei spunând că, din păcate, cartea este în engleză şi mi-a fost trimisă din SUA, iar prin Românica n-a apărut sau e de căutat.

În schimb recomand o carte asemănătoare care şi ilustrează al naibii de bine ce face goana după profit din burţile şi buzunarul nostru: Sfârşitul hranei de Paul Roberts. Care e şi ea extraordinară şi chiar cuprinde câteva chestii de prin Fast Food Nation.